Creștinismul la microscop. Distrugătoarea iluzie a mântuirii. Religia este doar o formă de manipulare. Iată de ce am renunțat la creștinism.

 

Recunosc că acest articol este unul sensibil, mai ales pentru cei care încă consideră religia lor ca fiind  singura și adevărata cale de mântuire. Toate religiile susțin același lucru.

Vreau să specific încă de la început că prin publicarea acestui articol nu intenționez să denigrez creștinismul sau pe cei care sunt creștini. Este un articol ce cuprinde aspecte care i-ar putea ajuta și pe ei. În același timp este o incursiune în istoria, rădăcina dar și despre “păcatele” creștinismului. Este un articol lung dar merită toată atenția. 

Din experiența dobândită ca și creștin, pot spune că un procent extrem de mic de creștini cunosc aceste informații deși trăim într-o societate digitalizată cu acces instant la orice tip de informație.

Am ales această formă de comunicare deoarece mă exprim mult mai bine în scris după cum știți deja, însă acest articol va avea parte și de un clip dedicat pe canalul meu de Youtube.

Declar că experiența mea cu religia este una vastă, implicit cu viața monahală; cei care îmi cunosc povestea știu că încă de mic copil am avut conexiuni cu creștinismul dar și cu instituția bisericii, ca mai apoi să ajung în Muntele Athos unde am trăit una din cele mai frumoase experiențe dar și cea mai dureroasă, căci aveam să înțeleg mai târziu iluzia în care mă aflam.

Menționez că în Muntele Athos am fost frate de mănăstire și am trăit precum orice monah de acolo, timp de 3 ani.

În tot acest timp am tot avut de-a face cu clericii bisericii creștine prin prisma activității mele zilnice.

Drept urmare, consider că atât experiențele proprii de dinainte dar și  de după, cât și din ceea ce am dobândit ca și cunoaștere pe parcursul anilor, azi activând în domeniul astrologiei, demonologiei și luciferianismului, îmi este permis să emit o părere consolidată de istoria însăși a acestor forme de practică religioasă.

Fie că mi-am dorit sau nu, în diferite etape ale vieții mele am avut de-a face cu figuri bisericești și cu viața ce înconjoară monahismul. Recunosc că mulți ani am încercat să mă conving că lucrurile nu sunt așa împuțite precum păreau, ba mai mult, să cred că eu sunt prea critic; într-un final a trebuit să accept că ceea ce se întâmpla era real; nu mai ținea de păreri , opinii sau simple bănuieli ci de o realitate pe care nu o mai puteam ignora.

Am fost în Raiul și Iadul creștin. Pot înțelege fricile și îndoiala fiecăruia cât și frământările cu privire la păcat. Am întâlnit și oameni rigizi care nici nu voiau să accepte faptul că Iadul nu este un loc fizic cu pucioasă și foc ci doar lipsa energiei lui Dumnezeu, frica și îngustimea minții; locul unde tot ce este carnal se desfășoară în voie.

Eliphas Levi spunea în Dogma Magiei următoarele: “Dacă oamenii ar afla azi că nu există Iad, ei ar crea unul”, asta ca să subliniez nivelul îndoctrinării.

Ar fi multe de spus aici însă voi încerca să fiu cât mai cuprinzător, direct și totuși scurt astfel încât fiecare dintre voi să înțeleagă cât mai bine despre ce este vorba. Oamenii au nevoie să cunoască aceste informații. Chiar dacă nu sunt confortabile pentru majoritatea. Nici pentru mine nu au fost. 

Opiniile vă aparțin pe mai departe.

Vreau să spun în primul rând câteva lucruri legate de ceea ce creștinismul a reușit să distrugă cât și despre crimele care au avut loc pentru dreapta credință; știm doar despre persecuțiile pe care creștinii le-au îndurat pe parcursul istoriei însă prea puține despre cele suportate de păgâni, vrăjitori sau chiar luciferieni. Cu toții au avut de suferit de pe urma faptului că nu voiau să adere la creștinism , pentru că aveau alte indeletniciri ori pentru că erau suspectați de a avea cârdășie cu Diavolul. Mulți au suferit adevărate torturi doar pentru că erau diferiți dar și pentru că aveau daruri vindecătoare, iar acestea erau considerate de cele mai multe ori “înșelări” ori că erau făcute prin lucruri “diavolești”. Nimic mai halucinant. 

Personal, consider că creștinismul a distrus din păcate o parte importantă a istoriei spirituale și a contribuit masiv la demonizarea artelor spirituale cum ar fi astrologia sau parapsihologia, lăsând în urmă un mare gol care nu va putea fi umplut niciodată. Biblioteci întregi distruse cum ar fi cea din Alexandria și statui impunătoare ale vechilor Zei au fost distruse fără nicio urmă de vinovăție.

Cât despre crimele comise în numele Dumnezeului creștin cred că nici nu mai are rost să menționez, căci niciun război nu a putut egala numărul victimelor.

Acest articol este cu scop informativ și doar pentru a aduce mai multa cunoaștere în ceea ce privește convertirea la creștinism dar și despre cum a luat naștere această religie. Pentru cei care vor să afle mai multe despre latura întunecată a creștinismului recomand cartea lui Nixey Catherine- “Epoca Întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică.”

Persecuțiile creștinilor împotriva păgânilor și distrugerea zeităților mitologice.

După ce creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman sub împăratul Constantin și mai târziu, sub Teodosie I, păgânismul  până atunci dominant, a început să fie marginalizat și persecutat. Templele dedicate zeilor mitologici au fost demolate sau convertite în biserici, iar statuile divinităților păgâne au fost fie distruse, si reinterpretate în context creștin. Aceste acțiuni au reprezentat un efort sistematic de eliminare a religiilor politeiste și de înlocuire a acestora cu creștinismul, perceput ca singura credință adevărată.

Distrugerea zeităților mitologice.

Multe zeități mitologice au fost supuse unui proces de demonizare sau reinterpretare. 

De exemplu:

 • Zeii păgâni au fost transformați în demoni: În literatura creștină timpurie, zeitățile greco-romane precum Zeus, Artemis sau Pan au fost reinterpretate ca figuri malefice.

 • Sărbători păgâne reinterpretate: Festivalurile dedicate zeilor solari, cum ar fi Saturnalia, au fost înlocuite sau suprapuse cu sărbători creștine, precum Crăciunul.

 • Distrugerea simbolurilor sacre: Temple celebre, precum cel al lui Apollo din Delfi, au fost închise, iar relicvele lor sacre au fost distruse. În Egipt, templele lui Isis și alte monumente ale culturii egiptene politeiste au fost vandalizate de creștini zeloși.

Un caz celebru este cel al Hipatiei din Alexandria, o filozofă păgână ucisă brutal în 415 d.Hr. de o mulțime creștină, fiind văzută ca simbol al gândirii elenistice și o amenințare pentru hegemonia religioasă creștină.

Numărul victimelor religiei creștine.

Estimarea numărului de victime ucise în numele Dumnezeului creștin este dificilă , dar relatez mai multe etape marcante:

 1. Evul Mediu timpuriu: Persecuțiile păgânilor în Europa au dus la numeroase victime, în special în rândul populațiilor germanice, slave și baltice, care au rezistat creștinării forțate.

 2. Cruciadele: Milioane de oameni au murit în cruciadele pentru recucerirea Ierusalimului sau în războaiele împotriva “ereticilor” din Europa, cum ar fi albigensii din sudul Franței.

 3. Inchiziția: Procesele de vrăjitorie, torturile și execuțiile din perioada Inchiziției au dus la zeci de mii de victime, deși unele estimări sugerează cifre mai mari.

 4. Colonizarea Americilor: Creștinizarea populațiilor indigene a fost însoțită de masacre și distrugerea culturilor lor religioase. Se estimează că milioane de indigeni au murit, deși majoritatea victimelor au fost cauzate indirect de boli aduse de europeni.

În total, se estimează că zeci de milioane de oameni au murit în conflicte și persecuții religioase legate de creștinism, deși aceste cifre includ mai mult decât simple acte de violență religioasă (de exemplu, efectele colonizării).

Perspective asupra distrugerii culturale.

Distrugerea zeităților mitologice și a credințelor păgâne a avut un impact ireversibil asupra patrimoniului cultural al umanității. Însă, în mod paradoxal, multe elemente ale mitologiilor păgâne au supraviețuit prin reinterpretare, fie în tradițiile populare, fie în simbolismul creștin. Această dualitate subliniază complexitatea relației dintre religii, putere și identitate culturală.

Creștinismul, ca orice altă religie dominantă, a fost modelat nu doar de teologie, ci și de politicile de expansiune și de lupta pentru supremație. Privirea critică asupra acestui proces ajută la o mai bună înțelegere a rolului religiei în istorie și a modului în care credințele pot deveni instrumente de putere.

Înființarea creștinismului și rolul Sinodului de la Niceea.

Creștinismul își are originile în secolul I d.Hr., fiind bazat pe învățăturile lui Iisus Hristos, considerat aici Fiul Omului. Cuvântul Lui Dumnezeu Întrupat.

După crucificarea Sa, discipolii săi au răspândit mesajul despre învierea Lui și despre mântuirea promisă celor care Îi urmează învățăturile. Apostolul Pavel a jucat un rol major în transformarea creștinismului dintr-o mișcare locală evreiască într-o religie universală, predicând în Imperiul Roman și adresându-se atât evreilor cât și păgânilor.

Cu toate acestea, Iisus nu a venit pentru a instaura o religie ci pentru a răspândi cunoaștere, iubire și înțelegere, spunând  că “Împărăția Cerurilor se află în inima voastră”. 

Evenimentele de care cel puțin știm din Biblie, cum ar fi Cina cea de Taină sau Învierea, au fost transformate ulterior în ritualuri cu justificarea că toate acestea se fac în amintirea Mântuitorului.

O chestiune simplă și la prima vedere, care cel puțin mie nu-mi dădea pace este că nu înțelegeam cum Iisus ar fi putut crea o religie care la Nașterea Sa, servirea cărnii de porc este esențială deși el era evreu, prin urmare nu consuma această carne. Știu că este un obicei adus de oameni mai târziu din dorința de a sărbători Crăciunul (care iarăși nu este o sărbătoare creștină ci păgână-Saturnaliile) însă nu poți asocia Nașterea lui Iisus Hristos cu mâncarea celui mai murdar animal;  cel puțin așa este considerat de către evrei.

Vom dezbate mai încolo și acest subiect legat de sărbătoarea nașterii lui Iisus.

Ne întoarcem la apariția creștinismului.

Până în secolul IV, creștinismul a fost o religie persecutată, dar lucrurile s-au schimbat odată cu împăratul Constantin cel Mare. În anul 313, acesta a emis Edictul de la Milano, care garanta libertatea religioasă în Imperiul Roman, punând capăt persecuțiilor împotriva creștinilor. Mai târziu, împăratul Teodosie I a declarat creștinismul religie oficială a Imperiului Roman prin Edictul de la Tesalonic (380 d.Hr.), considerându-l esențial pentru unitatea și stabilitatea imperiului. Teodosie a impus credința creștină niceniană (trinitariană) ca doctrină oficială, eliminând practicile păgâne și alte variante ale creștinismului.

Sinodul de la Niceea.

Un moment crucial pentru organizarea creștinismului a fost Sinodul de la Niceea, convocat de Împăratul Constantin în anul 325 d.Hr.

Acest prim conciliu ecumenic a fost convocat pentru a rezolva controversele doctrinare, în special cea legată de natura lui Hristos, cunoscută ca disputa ariană. Sinodul a stabilit că Hristos este “de o ființă” cu Dumnezeu Tatăl, formulând Crezul de la Niceea, care a devenit baza doctrinară a creștinismului ortodox.

Totodată, Sinodul a reprezentat un pas esențial în standardizarea practicilor și credințelor creștine, formând din punctul lor de vedere o opinie a ceea ce este validat, eretic sau demonic.

Evangheliile gnostice de exemplu sunt considerate apocrife precum și Cartea lui Enoch.

Pentru cei care nu știu ce înseamnă asta, le spun că nu sunt luate în considerare ca fiind cărți de o importanță spirituală și nici adevărate ci mai degrabă rătăciri și poveșți, deși multe dintre ele oferă o perspectivă mult mai obiectivă decât simplele relatări biblice.

De ce a fost creștinismul adoptat?

Adoptarea creștinismului ca religie oficială a avut motivații complexe cât și interese politice pe măsură. Împăratul roman a văzut în creștinism un mijloc de consolidare a autorității și de unificare a imperiului, dat fiind că religia promova ordine, loialitate și o comunitate spirituală largă.

De asemenea, Constantin însuși ar fi fost atras de ideea unui singur Dumnezeu, care să reflecte centralizarea puterii imperiale.

Astfel, creștinismul a evoluat dintr-o mișcare persecutată într-o religie dominantă, cu un impact profund asupra istoriei și culturii lumii.

Înființarea monahismului.

Monahismul, cunoscut și sub denumirea de viață ascetică sau viață monahală, reprezintă o formă de trăire religioasă dedicată exclusiv rugăciunii, meditației și ascezei, cel puțin în teorie,  prin separarea de lumea materială. Această formă de viață religioasă a apărut în contextul creștinismului în secolul al III-lea și al IV-lea, avându-și rădăcinile în dorința credincioșilor de a trăi o viață de “sfințenie” și comuniune directă cu Dumnezeu. Se ia ca reper viețile așa numiților sfinți pe care Biserica îi celebrează.

Personal, admir la rândul meu doi dintre cei mai cunoscuți sfinți și asta prin prisma a ceea ce au fost ei ca oameni, prin tăria demonstrată și încercările pe care le-au avut însă știu clar că au fost oameni înainte de toate și cu siguranță au avut parte ca și noi, de nenumărate experiențe, slăbiciuni cât și de agasantele porniri ale trupului.

Deasemenea, consider că este o lașitate și o neasumare a propriei vieți să încerci să imiți modul de viață al altcuiva, să trăiești după deciziile sau să fii inspirat de greutățile respectivei persoane. Unde mai ești tu, unde mai sunt părerile, trăirile și deciziile tale? Este o fugă de realitate; o pură nebunie. 

Spun asta deoarece nu puțini sunt fanatici ai vieților acestor oameni și își clădesc viața după experiențele avute de către aceștia.

Monahismul creștin își are începuturile în deșerturile Egiptului, unde primii pustnici, numiți „anahoreți”, s-au retras pentru a duce o viață de rugăciune și asceză. Această mișcare a fost marcată de două forme principale:

 1. Monahismul eremitic (pustnicesc): practicat de cei care trăiau singuri, în izolare totală.

 2. Monahismul cenobitic (de obște): organizat în comunități de monahi care trăiau sub autoritatea unui stareț, respectând reguli stricte.

Cum a luat naștere monahismul.

Unul dintre primii mari întemeietori ai monahismului creștin a fost Sfântul Antonie cel Mare (251–356). El este considerat „părintele monahismului creștin” și un pionier al vieții pustnicești.

Antonie a părăsit tot ce deținea și s-a retras în pustiu, ducând o viață austeră, cu multe posturi, rugăciune și sacrificiu. Exemplul său a inspirat mulți alți creștini să adopte acest mod de viață.

Pe de altă parte, Sfântul Pahomie cel Mare (292–346) a fost cel care a pus bazele monahismului cenobitic, organizând primele comunități monahale, unde regulile de viață erau clar stabilite. El a creat o structură organizată a vieții monahale, punând accent pe ascultare, muncă și rugăciune comună.

Astfel, Iisus Hristos devine figura centrală a creștinismului, în timp ce monahismul a fost o dezvoltare ulterioară, inspirată din dorința creștinilor de a urma o viață de totală dedicare lui Dumnezeu.

Moralitatea bisericească și de ce consider că monahismul este împotriva vieții firești.

Ofer mai jos 10  motive pentru care monahismul și instituția bisericii contravin vieții firești și sunt criticate chiar și din perspectivă biblică. Printre acestea sunt și motivele pentru care am ales să renunț la creștinism.

Religiile, în special prin intermediul monahismului, au fost și sunt de mult timp doar instituții oficiale ce revendică autoritatea morală asupra vieții umane. Această primă concluzie m-a făcut să termin relația mea cu creștinismul.

În ciuda scopurilor declarate cum ar fi, apropierea de Dumnezeu și într-un final atingerea sfințeniei, implicit dobândirea mântuirii sufletului, monahismul și practicile asociate bisericii ortodoxe și catolice se confruntă cu probleme și critici pe care nu le putem ignora. Ele promovează ideologii și îndemnuri împotriva vieții firești, afectând adesea sănătatea psihologică, relațiile interumane și așa cum spuneam mai sus, chiar contrazicând anumite învățături biblice.

Din cauza acestor “spovedanii” și sfaturi despre cum ar trebui să trăiesc ori să fiu, pentru a mă mântui și încercând să exclud din viața mea PĂCATUL, ajunsesem în anul 2018 într-o depresie atât de gravă încât nu mai mâncam( slăbisem 10 kg într-o lună) și tot ce-mi doream era să mor, pentru că nu mai vedeam nimic bun în mine, deși eram un băiat care urma toate sfaturile primite de la aleșii Domnului. Prin urmare mă gândeam că ar fi trebuit să fiu la polul opus sinuciderii ori depresiei. 

Cunosc deasemenea cazuri ireversibile de nebunie ori nevroze pe fondul cultului religios.

Iată câteva din “cerințele” la mântuire, mai ales în intrarea în monahism.

1. Reprimarea vieții sexuale. 

Aici sexul devine doar o acțiune  fizică cu scop reproductiv sau se promovează chiar renunțarea la viața sexuală.(Abstinența). 

Se pare că orice formă de plăcere, mai ales cea fizică este strict condamnată de către Biserică și văzută ca un păcat. 

Așadar, una dintre cele mai importante caracteristici ale monahismului este jurământul de castitate.

Acest angajament exclude orice formă de relație romantică sau sexuală, aspect considerat de mulți ca fiind nefiresc și împotriva instinctelor umane de reproducere și intimitate.

Biblia însăși încurajează procrearea: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Geneza 1:28).

Această directivă fundamentală întră în contradicție cu ascetismul extrem al monahismului, care presupune abținerea totală de la aceste aspecte firești ale vieții. Este cât se poate de adevărat că Dumnezeu ne-a lăsat sexul și pentru plăcere.

Abstinența sexuală poate duce la derapaje foarte grave ale judecații mentale și nu de puține ori la tot felul de comportamente ieșite din comun pe care biserica le pune ulterior pe seama posedării demonice, când de fapt vorbim despre niște nevroze sexuale; bineînțeles în unele cazuri.

Sexualitatea cât și diversitatea sexuală fac parte din viață.

Actul sexual, atracția fizică cât și orgasmul reprezintă o combinație de substanțe chimice care ne prelungesc viața și ne asigură una de calitate; până la urmă suntem doar o formulă chimică, ce reacționăm tot chimic, nimic mai mult.

În mânăstiri (si monahii) nu de puține ori au fost cazuri de abuzuri sexuale ori relații de lesbianism din lipsa contactului sexual cu bărbați. Au fost cazuri în care călugăritele și călugării au evadat din mănăstiri și s-au căsătorit, înțelegând că nu au putut lupta împotriva sentimentelor sau mai bine zis a pornirilor firești. Mărturiile celor care au ieșit din monahism ori din sistemul clerical, sunt teribile și ascund mari traume psihologice și sexuale. 

Așadar, reprimarea sexualității duce la apariția unor probleme psihologice destul de serioase și putem observa asta cu ochiul liber azi în rândul majorității clericale. În biserica catolică, de exemplu, numeroase scandaluri de abuzuri sexuale și de pedofilie au fost documentate și dovedite, punând în evidență efectele nefaste ale renunțării forțate la dorințele naturale ale omului.

Deasemenea în multe dintre mănăstirile ortodoxe se leagă relații homosexuale și toți cei care stau la conducere cunosc toate aceste lucruri însă le ascund. Mai mult decât atât, îi protejează.

Acest aspect este paradoxal cu ceea ce emite biserica atunci când este vorba despre orientarea sexuală, așa-i?

Nu orientarea este problema, ci neacceptarea și implicațiile acesteia, cât și locul unde aceste lucruri se desfășoară, de multe ori cu implicații de șantaj emoțional și financiar.

2. Izolarea socială și impactul asupra sănătății mentale.

Monahismul promovează izolarea față de societate, considerând că separarea de viața cotidiană este esențială pentru apropierea de Dumnezeu. Cu toate astea, prea puțini își respectă acest jurământ căci de cele mai multe ori, biserica sau ei ca indivizi trăiesc tot de pe urma celor din lume.

Exemple sunt la tot pasul, nu are rost să le ofer eu aici.

Acest stil de viață poate duce la alienare socială și probleme psihologice severe. Cercetările în domeniul sănătății mentale arată că izolarea socială este un factor de risc major pentru depresie, anxietate și alte tulburări psihologice.

În plus, izolarea monahilor întră în conflict cu principiile biblice care promovează comunitatea și relațiile interumane. De exemplu, în Evanghelia după Matei 22:39, se spune: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” 

Viața monahală, în schimb, pune un accent mai mare pe introspecție și separare, decât pe construirea de relații bazate pe iubire și sprijin reciproc.

Cât despre cei care susțin că monahii sunt cei care se roagă în permanență pentru lume și datorită lor ne mai ține Dumnezeu, îi invit la un an de conviețuire într-o obște monahală și cu siguranță își vor shimba punctul de vedere.

 3. Contradicțiile biblice legate de renunțarea la proprietăți materiale.

Monahismul impune adesea un jurământ de sărăcie, considerând bunurile materiale drept piedici în calea atingerii mântuirii ori chiar a legăturii cu Dumnezeu. Totuși, Biblia nu condamnă posesia bunurilor materiale, ci mai degrabă avertizează împotriva lăcomiei și a idolatrizării acestora.

De exemplu, în 1 Timotei 6:10 se spune: „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor,” dar nu se interzice folosirea lor în mod responsabil.

Paradoxal, cei care ocupă funcții clericale importante dar nu numai au un cod secret când vine vorba de bani sau afaceri. Din proprie experiență pot spune că majoritatea trăiesc de 10 ori mai bine decât un om din lume.

Renunțarea la bunuri nu există decât pe hârtie. Mai mult decât atât, nu poți ocupa o funcție ori vreo biserică mai acătării decât dacă plătești pentru asta, iar sumele nu sunt deloc de neglijat. Și aici există mai multe opțiuni de *plată *, înțelegeți voi. 

Renunțarea completă la bunuri contravine vieții firești și necesităților de bază ale omului. Acest aspect contribuie la un dezechilibru între nevoile naturale și aspirațiile spirituale, ce poate genera frustrare și sentimente de vinovăție inutile.

Totul este doar un bussines cu miros de tămâie.

Patriarhul Bisericii Ortodoxe reprezintă de fapt poziția de CEO a corporației.

4. Problemele sexuale și abuzurile din cadrul clerului.

Atât biserica ortodoxă, cât și cea catolică promovează abstinența sexuală ca o virtute supremă, ceea ce a condus la reprimarea sexualității celor care în prima linie oferă “servicii religioase.”Aceasta a creat un teren propice pentru deviații sexuale grave, inclusiv abuzuri sexuale comise de preoți, subminând însăși moralitatea pe care biserica pretinde că o apără.

În mod special, biserica catolică a fost afectată de scandaluri de abuz sexual, implicând preoți și călugări care și-au încălcat jurământul de castitate. Studiile psihologice arată că reprimarea totală a dorințelor sexuale poate duce la comportamente deviante sau la explozii de violență sexuală.

Multe lăcașuri au fost descoperite ca fiind de fapt locuri unde se petrec multe din abuzurile sexuale, mai ales cu cei de la seminariile teologice, fiindu-le promise diferite favoruri, cum ar fi un loc la o parohie mai bună sau vreo funcție de conducere.

Deși monahismul ortodox nu a fost expus la aceeași scară de scandaluri precum biserica catolică, cazurile de abuz sau relații sexuale ascunse nu sunt absente. Aceste probleme evidențiază faptul că dogma impusă este adesea incompatibilă cu natura umană, iar lipsa unui cadru natural de exprimare a sexualității poate avea consecințe grave.

5.Ipocrizia moralității și lipsa de responsabilitate față de comunitate.

Una dintre cele mai mari critici aduse bisericii pe lângă scandalurile sexuale este ipocrizia codului moral.

Nu este nevoie de o religie care să ne învețe bunele maniere, mai degrabă aș opta pentru această disciplină în școli.

Deși clerul și monahismul promovează valori precum iubirea, umilința și generozitatea, pe ascuns sunt adesea asociate cu acumularea de bogății și implicarea în scandaluri de corupție.

Această atitudine întră în conflict direct cu principiile biblice și afectează credibilitatea oricărei instituții.

În plus, prin retragerea monahilor din societate, aceștia nu contribuie activ la sprijinirea celor în nevoie, contrar învățăturilor lui Hristos de a ajuta pe cei săraci și suferinzi.

Desigur, nu generalizez la acest capitol deoarece cunosc și preoți care fac multe acțiuni pentru cei din jur dar sunt mai rari decât OZN-urile.

6. Abandonarea vieții fireșți prin monahism.

Monahismul implică renunțarea la familie, relații conjugale și muncă productivă în societate, contrar poruncii divine de a „crește, înmulți și umple pământul” (Geneza 1:28).

Iisus însuși nu a predicat retragerea din lume, ci implicarea activă în ajutorarea aproapelui.

 Apostolul Pavel a recunoscut că celibatul este o excepție, nu regulă (1 Corinteni 7:7-9).

Tot în Epistola către Corinteni 11:14 ,apostolul Pavel nu recomandă părul lung la bărbați: “Nu vă învață chiar și firea că este rușine pentru un bărbat să poarte părul lung?”.

Sunt adevărate tragedii pe care eu le-am văzut, atunci când bărbatul își părăsește soția cu copiii mici și pleacă fară niciun avertisment.

7. Probleme psihologice generate de celibat.

Impunerea celibatului preoțesc în biserica catolică și promovarea vieții monahale în ortodoxie au condus la frustrări emoționale și psihologice foarte grave pe parcursul timpului. Acest ideal nerealist contravine echilibrului natural al omului, care este biologic și psihologic conceput pentru relații intime și familie.

8 Contradicția cu iubirea necondiționată a lui Dumnezeu.

Monahismul promovează adesea o viziune aspră asupra vieții, cu accent pe singurătate, suferință, auto-pedepsire și renunțare, ceea ce contrazice mesajul iubirii necondiționate al lui Dumnezeu prezentat în Evanghelii.

Iisus a arătat compasiune față de cei păcătoși și marginalizați, fără a impune reguli stricte de izolare.

9. Păgânismul ascuns în sărbătorile creștine.

Multe sărbători considerate astăzi fundamentale pentru creștinism au origini păgâne.

De exemplu: Crăciunul, sărbătorit pe 25 decembrie, coincide cu Saturnaliile romane, o festivitate dedicată zeului Saturn, și cu nașterea lui Sol Invictus (Soarele Neînvins), o sărbătoare solară romană. Înlocuirea acestor sărbători păgâne cu evenimente creștine a fost o strategie a Bisericii pentru a facilita convertirea populației.

Paștele împrumută simboluri precum ouăle și iepurele din tradițiile păgâne legate de fertilitate.

Aceste preluări contrazic puritatea doctrinară pe care biserica pretinde că o are.

Astfel, religia creștină a adaptat tradiții și mitologii preexistente, pierzându-și astfel autenticitatea.

Similaritățile dintre Iisus și alte zeități pre-creștine.

Multe figuri mitologice anterioare creștinismului au poveșți identice cu cea a lui Iisus.

De exemplu:

 • Horus (Egiptul antic): Se spune că a fost născut dintr-o fecioară, iar nașterea sa a fost sărbătorită la solstițiul de iarnă.

• Mithra (Persia): O zeitate solară născută pe 25 decembrie, simbol al luminii și al renașterii.

• Dionysos (Grecia): O divinitate legată de sacrificiu, înviere și vin.

Aceste asemănări pun la îndoială unicitatea poveștii lui Iisus, considerându-se o reinterpretare a unor mituri mai vechi.

 Data reală a nașterii lui Iisus Hristos.

Biblia nu specifică o dată exactă pentru nașterea lui Iisus, iar cercetările sugerează că aceasta nu a avut loc nicidecum pe 25 decembrie. Anumite indicii, precum prezența păstorilor pe câmp (Luca 2:8), sugerează că nașterea ar fi avut loc primăvara sau toamna, nu iarna.

Astronomii și teologii care analizează fenomenul „stelei de la Betleem” consideră că evenimentul ar fi avut loc în septembrie sau octombrie, într-un interval între anii 6-4 î.Hr.

10. Venerația *sfinților* și icoanelor.

Venerația sfinților, moaștelor și icoanelor este contrară poruncii din Exodul 20:4-5, care interzice idolatria. În loc să încurajeze o relație directă cu Dumnezeu, biserica a creat un sistem complex de intermediari. Desi mulți susțin că icoanele sau moaștele nu reprezintă idoli, ele exact asta sunt.  

Există un adevărat cult al acestora. Foarte puțin se mai vorbește despre relația personală cu Dumnezeu. În schimb au ales chiar să comercializeze unii sfinți precum ar fi Arsenie Boca sau Sf. Parascheva, deoarece se fac foarte mulți bani din aceste *branduri*.

Arsenie Boca nici azi nu este canonizat pe motivul unor suspiciuni de vrăjitorie. Arsenie Boca a fost un călător în timp și a avut puternice conexiuni cu spiritismul si ezoterismul, adevărat.

Ceea ce Biserica face prin venerarea moaștelor se numește necromanție. Însuși cuvântul Lui Dumnezeu contravine practicii: “Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii.” Luca 20:38.

Cât despre ritualurile făcute, aparțin Dogmei Magiei, mai ales cele din Biserica Catolică.

Biserica a transformat credința omului într-o industrie, vânzând lumânări, icoane și servicii religioase. Acest lucru contravine învățăturilor lui Iisus, care a condamnat comerțul în templu.

“ Iisus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis:

„Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune’. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”!” (Matei 21:12-13).

De-a lungul istoriei, biserica a impus reguli stricte care încalcă libertatea personală, de la interzicerea anumitor alimente în posturi, până la controlul asupra educației și culturii. Aceste reguli rigide contrazic libertatea spirituală pe care o promova Isus.

Scandalurile din cadrul bisericii catolice și ortodoxe, inclusiv abuzurile sexuale și corupția financiară, subminează orice pretenție de superioritate morală. Aceste practici contrastează flagrant cu învățăturile biblice despre onestitate și responsabilitate.

Ceea ce nu mi-a plăcut niciodată la majoritatea creștinilor a fost lipsa responsabilității și asumării faptelor comise sau a deciziilor luate. De cele mai multe ori, creștinii dau dovadă de 0 toleranță.

Diavolul trece drept răspunzător pentru tot ceea ce creștinul simte mai ales dacă vorbim despre porniri ale trupului, infidelitate, violență sau fraude. Creștinul susține că luptă împotriva unor forțe care de multe ori îl depășesc. Din acest motiv multe din acțiunile lui sunt rezultate ale ispitirii.

Aici Diavolul devine principalul vinovat pentru toate relele ori neputințele lui.

Distanțarea de mesajul originar al Bibliei si minciuna Harului.

Biserica a creat un sistem ierarhic complex, cu dogme și ritualuri care nu au bază biblică, cum ar fi rugăciunile pentru morți, indulgențele la catolici sau spovedania, cultul moaștelor ori a Harului Preoțesc. Aceste practici sunt de fapt reguli omenești (Marcu 7:7-9).

Cei care vor să devină preoți, li se oferă Harul, cei care pleacă, li se ia Harul. Doar cu acest Har enoriașii sunt iertați și apoi pedepsiți totodată. Este stupid să mai credem în aceste vremuri că Dumnezeu ar lucra cu noi în acest fel. Uite Harul...nu e Harul.

În completarea afirmațiilor mele și a celor 10 motive oferite, iată ce spune Însuși Hristos despre biserică și despre cei care activează în acest sistem. 

Mai mult decât atât, vorbește despre cei pe care El îi trimite pentru a vorbi despre Adevăr dar și despre suferințele pe care le vor indura aceștia de către Biserică:

“Ei leagă sarcini grele şi anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.” Luca 11:46, Fapte 15:10, Gal 6:13.

“Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacterele late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi.” Mat 6:1, Mat 6:2, Mat 6:5, Mat 6:16, Num 15:38, Deut 6:8, Deut 22:12, Prov 3:3. 

“Ei umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi.” Marc. 12:38, Marc.12:39, Luca 11:43, Luca 20:46 3, Ioan 1:9.

“Le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: ‘Rabbi! Rabbi!”

Voi să nu vă numiţi ‘Rabbi’. Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos; și voi toţi sunteţi fraţi”. Iac 3:1, 2 Cor 1:24 ,1 Pet 5:3, Mal 1:6.

“Şi ‘Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi dascăli; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul”.

“Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”. Mat 20:26, Mat 20:27.

“Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre”.Luca 11:52

“Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi, de aceea veţi lua o mai mare osândă”. Marc 12:40 ,Luca 20:47, 2 Tim 3:6 Tit 1:11.

“Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.”

“Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuie să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute”.Luca 11:42, 1 Sam 15:22, Osea 6:6, Mica 6:8, Mat 9:13, Mat 12:7.

“Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”

“Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare”.Marc 7:4, Luca 11:39.

“Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată.”

“Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie” Luca 11:44, Fapte 23:3.

“Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.”

“Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?” Mat 3:7, Mat 12:34.

“De aceea , iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate.”

Mat 21:34, Mat 21:35, Luca 11:49,Fapte 5:40, Fapte 7:58, Fapte 7:59,Fapte 22:19, Mat 10:17, 2 Cor 11:24,  Cor 11:25.

“Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar.” Apoc 18:24,  Gen 4:8 1 Ioan 3:12,  2 Cron 24:20, Cron 24:21.

“Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”

Cred că putem cădea cu toții de acord la faptul că monahismul și instituția bisericii au deviat semnificativ de la mesajul inițial al Bibliei și de la viața firească pe care Dumnezeu a intenționat-o pentru oameni. Prin impunerea unor reguli artificiale și prin adoptarea unor tradiții păgâne, ele contrazic în mod abuziv valorile autentice ale spiritualității și umanității.

 În loc să aducă lumină și libertate, biserica a devenit o sursă de tristețe, suferință, control și contradicții morale. Cunoașterea există la fiecare click și consider că doar cei care nu vor să vădă, NU văd!

De cele mai multe ori comunitatea creștină tratează pe cei diferiți, ca pe niște unelte ale diavolului ori consideră că tot ceea ce nu contravine normelor lor religioase vine de la Diavol.

Deasemenea, vorbind la modul idealist, creștinismul ar trebui să își asume atrocitățile pe care le-a făcut dar și comportamentul deviant din cadrul instituțiilor pe care le conduce și să își reconsidere după caz practica religioasă conform nevoilor oamenilor din aceste timpuri, fară a mai susține ipoteza stupidă unei singure religii adevărate și vechi de 2000 de ani care nu are cum să se schimbe doar pentru că vrem noi. Fară o pregătire temeinică a preoților și fără o colaborare cu psihologia, astrologia și medicina  din păcate Biserica nu va putea trata cu adevărat sufletele ci dimpotrivă. În lipsa unor controale medicale periodice psihiatrice ale clerului cât și a formării permanente, nicio instituție nu se poate califica pentru munca cu sufletul omului.

Nu ne rămâne decât să asistăm în timp la decăderea religiei și la dezvăluirile care se vor face în următorii ani.

Ignoranța și superficialitatea creștinismului reprezintă  o pată neagră asupra unei societăți care dorește să evolueze și să fie responsabilă de ceea ce lasă în urma ei.

AMOS