Gazdele gândurilor noastre. Despre contagiunea dintre oameni și iluzia că ne aparținem.
Sala
de așteptare
Intri
într-o sală de așteptare după o zi bună. Ești destul de liniștit, poate chiar
mulțumit. În colț stă un om cu maxilarul încleștat și privirea pierdută, iar
lângă el o femeie răsucește nervoasă cureaua genții pe care o poartă. Nu se
spune nimic. După zece minute observi că ți s-au încordat umerii, că respiri
mai sacadat și începi să te uiți la ceas, deși nu ai nicio grabă.
Nu
ai ales nimic din toate astea. Nu ai decis să fii neliniștit și nu ai cântărit
argumente pro și contra. Starea ta a fost rescrisă de două persoane total
străine, cu care nu ai schimbat nicio vorbă.
Cred
că acesta este cel mai neglijat aspect despre condiția umană: suntem
permeabili. Epoca noastră, obsedată de autenticitate, de „adevărul meu" și
de „energia mea", ne-a convins că interiorul nostru este o cetate cu
ziduri groase. Dar interiorul unui om seamănă mai mult cu o piață. Intră și ies
tot felul de oameni, stări, reacții iar noi suntem ferm convinși că am fabricat
tot ce se vinde acolo.
Prin
articolul acesta, vreau să susțin o idee simplă și poate incomodă: oamenii
sunt contagioși. Da. Și voi argumenta opinia mea.
Starea
de spirit, ambițiile, fricile, felul de a vorbi despre bani, despre iubire,
despre moarte, despre sine, toate se transmit. Mediul și oamenii pe care îi
avem lângă noi ne modelează calitatea vieții și credințele cu o forță pe care o
subestimăm sistematic. Nu spun asta ca să ne descurajez, ci pentru că doar cine
vede mecanismul poate începe să-l conducă, în loc să fie condus de el.
Confortul
unei minciuni frumoase
Formula
„ești ceea ce gândești" are o carieră admirabilă. Se găsește pe pereții
cabinetelor de coaching, în cărți vândute în milioane de exemplare și în
ședințe de „manifestare". Seducția ei este evidentă: ne dă puterea totală.
Dacă gândurile sunt cauza vieții tale, atunci ești arhitectul absolut al
propriei realități, iar orice suferință devine o greșeală de design pe care o
poți corecta cu o gândire mai clară.
Formula
are însă o problemă de logică elementară, din punctul meu de vedere. Ea
tratează gândul ca pe un punct de pornire, ca pe un punct nemișcat. Dar un gând
nu apare din neant. Cuvintele cu care gândești au fost influențate de mediu și
de alții. Categoriile cu care sortezi lumea (ce e „succes", ce e
„decent", ce e „normal", ce e „ridicol") le-ai învățat la masa
familiei, în curtea școlii, pe stradă și de la TV. Chiar și rebeliunea ta
împotriva lor, se face cu unelte împrumutate de la ei.
Să
spui „ești ceea ce gândești" fără să întrebi de unde ai gândurile este ca
și cum ai spune „ești ceea ce mănânci" fără să te întrebi cine
aprovizionează frigiderul. Propoziția nu e falsă, dar e incompletă într-un mod
periculos. Ea ascunde lanțul cauzal dintre ceilalți și noi și ne lasă cu
sentimentul triumfător, dar gol, că noi suntem autorii.
Această
credință are și o consecință socială despre care se vorbește mai puțin: dacă un
om consideră că gândurile îi creează realitatea, poate deveni mai vulnerabil la
influența celor care îi modelează gândirea prin informațiile și ideile pe care
i le transmit.
Dacă
ești convins că gândurile tale creează în întregime realitatea, merită să te
întrebi de unde vin ele. Cât din ceea ce crezi ai descoperit și cântărit singur
și cât ai preluat de la un guru, dintr-un grup sau din ceea ce îți arată zilnic
un algoritm? Când privești lumea prin aceleași idei, repetate mereu, poți
ajunge să le simți ca fiind ale tale, fără să mai observi cine ți le-a
insuflat.
Spiritualitatea
încurajează conformismul chiar în numele libertății personale: membrii ajung să
susțină aceleași lucruri, fiecare fiind convins că le-a descoperit singur. Când
părerile comune sunt prezentate drept descoperiri personale, influența reală a
grupului devine greu de recunoscut.
Ce
știm, de fapt, despre contagiune
Să
lăsăm o clipă metafora și să ne uităm la ce a documentat psihologia socială. Nu
mă interesează aici să impresionez cu bibliografie, ci să arăt că intuiția
populară are un schelet solid, cu o rezervă importantă pe care o spun din
start: unele cifre sunt discutate de specialiști, iar prudența nu e un moft.
În
anii 1990, Elaine Hatfield, John Cacioppo și Richard Rapson au descris ce au
numit contagiune emoțională: tendința noastră automată, aproape reflexă,
de a imita expresiile faciale, tonul vocii, postura celor din jur și de a
ajunge, prin această imitație, să resimțim emoții similare. Mecanismul e cât se
poate de real. Mușchii feței se aliniază fără știrea noastră, iar corpul
trimite creierului un raport: „suntem triști", „suntem în alertă".
Creierul, care are încredere în corp, acceptă raportul. Drept urmare, starea ta
emoțională nu depinde doar de ce ți se întâmplă, ci și de cine se află în cameră
cu tine.
Efectul
nu cere prezență fizică. În 2014, un experiment publicat în Proceedings of
the National Academy of Sciences, făcut pe aproape șapte sute de mii de
utilizatori ai unei rețele sociale, a modificat proporția de postări pozitive
sau negative din fluxul lor. Oamenii expuși la mai mult conținut negativ au
început să scrie, la rândul lor, mai mult conținut negativ, iar cei expuși la
mai mult conținut pozitiv, invers. Efectele au fost mici ca mărime, iar
experimentul a stârnit pe bună dreptate o dezbatere etică. Ce rămâne esențial e
că dispoziția s-a transmis prin simpla influență informațională, fără ca
vreunul să-și fi dat seama.
Mai
discutate, dar greu de ignorat, sunt lucrările lui Nicholas Christakis și James
Fowler, care au folosit date de zeci de ani dintr-un studiu longitudinal ca să
sugereze că obezitatea, fericirea și chiar obiceiul de a fuma se răspândesc
prin rețelele sociale, adică prin prieteni, prieteni ai prietenilor, frați,
vecini. Ideea că fericirea unui om crește probabilitatea ca și cei din jurul
lui să fie fericiți, a făcut înconjurul lumii. Criticii au observat, corect, că
e foarte greu să distingi contagiunea de simpla tendință a oamenilor
asemănători de a se alege între ei. Poate că nu ne îmbolnăvim din cauza celor
din jur, ci ne alegem oamenii în care recunoaștem aceeași boală de care suferim
noi.
Sună
aberant însă te asigur că dezbaterea e una reală. Însă chiar și versiunea
sceptică a argumentului ne duce în același loc: omul și mediul lui nu se pot
despărți. Fie mediul te modelează, fie îl alegi în funcție de ce ești, iar în
ambele cazuri nu mai poți vorbi despre un „tu" izolat de rețea.
Pe
partea credințelor, cel mai citat experiment rămâne cel al lui Solomon Asch din
anii '50. Participanții trebuiau să spună care dintre cele trei linii, are
aceeași lungime cu o linie-model. O sarcină banală, cu răspuns evident. Dar în
cameră se aflau complici ai cercetătorului, care dădeau în unanimitate un
răspuns greșit. Aproximativ o treime din răspunsurile participanților reali
s-au aliniat cu greșeala grupului, iar cam trei sferturi dintre ei au cedat cel
puțin o dată. Oamenii nu erau naivi. Mulți au declarat ulterior că au văzut
limpede cât de lungă e linia. Au spus altceva, pentru că costul social al
dezacordului li s-a părut mai mare decât costul unei minciuni mărunte.
Partea
cea mai interesantă a experimentului este variația lui. Când în grup apărea un
singur complice care dădea răspunsul corect, presiunea conformării scădea
dramatic. Un singur aliat era de ajuns ca omul să-și recapete vederea. Voi
reveni la asta, pentru că de aici începe orice strategie serioasă de libertate.
Să
adăugăm și cercetările lui Albert Bandura despre învățarea socială: copiii, și
nu doar ei, învață comportamente, valori și reacții emoționale prin observarea
modelelor din jur, fără ca cineva să le predea explicit. Nu e nevoie de o
lecție, e de ajuns să fii martor.
Rezultatul
acestor direcții de cercetare, privite împreună, este un tablou destul de
coerent. Omul nu este o monedă pe care o influențează din când în când
schimbările politice ci este un nod într-o plasă, iar ce trece prin plasă trece
și prin el.
Credințele
sunt ca mobilă moștenită
Să
ne oprim puțin și la credințe, pentru că ele sunt locul unde iluzia autonomiei
e cea mai încăpățânată.
Cele
mai multe dintre convingerile noastre importante despre lume nu le-am verificat
niciodată. Credem că banii sunt murdari sau curați, că iubirea durează sau nu,
că oamenii sunt, în fond, buni ori că nu poți avea încredere în ei. Avem păreri
ferme despre succes, dacă se obține prin muncă sau prin relații și despre noi
înșine: suntem dintre cei care au noroc sau dintre cei care nu au?
Am
preluat aceste convingeri din mediul în care am crescut, apoi le-am întărit în
cercurile în care am intrat. Iar cercurile acelea le-am ales, adesea, tocmai
pentru că se potriveau cu ceea ce credeam deja. Așa se închide cercul:
convingerile ne apropie de oameni care le împărtășesc, iar acordul lor ne face
și mai siguri că avem dreptate.
Psihologii
Roy Baumeister și Mark Leary au arătat în anii '90 că nevoia de apartenență
este una dintre motivațiile fundamentale ale omului, nu un moft de
sociabilitate. Pentru o minte care a evoluat în grupuri mici, unde excluderea
echivala cu o sentință gravă, a ține o credință care te izolează de tribul tău
e un risc fizic, nu doar o preferință intelectuală. De aceea abandonăm atât de
rar o convingere doar pentru că nu are acoperire și atât de des atunci când ne
mutăm într-un alt grup. Oamenii nu își schimbă de obicei părerile prin
argumente. Și le schimbă prin migrație socială.
Aici
trebuie să fim sinceri cu ce înseamnă „a gândi liber". Mulți cred că
libertatea de gândire e o stare naturală, pe care o strică doar manipulatorii.
Realitatea e mai aspră: libertatea de gândire este o realizare rară, care cere
efort, cost social și o anumită formă de singurătate. Nu se oferă gratis
nimănui. Majoritatea oamenilor, inclusiv cei care se cred sceptici, își
păstrează convingerile într-un cadru de loialitate: nu spun ce gândesc, ci ce
poate fi gândit fără pierderi în grupul lor.
De
aceea ideea că „ești ceea ce gândești" sună atât de bine și atât de fals
în același timp. Pentru cei mai mulți dintre noi, gândurile sunt consecința
apartenenței, nu cauza ei. Și dacă vrei să-ți schimbi gândurile cu adevărat,
trebuie să te uiți cu sinceritate, printr-o întrebare simplă, la cei din jurul
tău: cine mă face de fapt să gândesc așa?
Left
Hand Path si mitul sinelui
Termenul
este folosit în sensuri diferite de tradiții diferite, dar nucleul lui, în
varianta occidentală modernă, este destul de clar. Calea Mâinii Drepte promite
dizolvarea sinelui într-o realitate mai mare: Dumnezeu, Totul, Unitatea,
Iubirea Universală. Calea Mâinii Stângi pornește de la ideea opusă: sinele nu
trebuie dizolvat, ci construit, rafinat și, în limbajul acestor tradiții,
ridicat la rang de principiu divin. Individul nu așteaptă să fie salvat, ci se
face pe sine, prin disciplină, prin cunoaștere și, mai ales, prin refuzul de
a-și delega judecata.
Din
această perspectivă, iluzia centrală a spiritualității populare nu e o greșeală
de dogmă, ci o capcană structurală. Spiritualitatea turmei îți oferă
sentimentul de transcendere prin exact opusul acesteia: te cuprinde într-un
colectiv de oameni care simt la unison, gândesc la unison și își confirmă
reciproc că sunt „treziți". Te simți unic într-un grup în care toți se
simt unici în același fel.
Anton
LaVey, fondatorul Bisericii lui Satan, a fost un personaj controversat, teatral
și deseori exagerat, dar în câteva privințe a spus lucruri pe care psihologia
socială le-a verificat ulterior. Dacă citești Biblia Satanică, ceea ce
frapează nu este diabolismul lui Lavey, ci o critică foarte directă a ceea ce
el numea autoamăgirea colectivă. Cele „Nouă Declarații Satanice" încep cu
o afirmație care rezumă o poziție întreagă: „Satan represents vital existence,
instead of spiritual pipe dreams!" Așadar, existența vitală în loc de vise
spirituale. Poți să te simți atras sau respins de formulare, dar ținta ei e
limpede: ideea că omul își poate rezolva viața printr-o stare interioară
dezlipită de realitatea concretă, de corp, de relații, de consecințe.
LaVey
are și o a doua opinie, mai puțin comentată, și anume că iubirea și
compasiunea necondiționate sunt o greșeală de calcul. Tradiția pe care o
contestă, cere să-ți iubești dușmanii și să întorci și celălalt obraz. LaVey
inversează logica. Atenția, generozitatea și afecțiunea ar trebui acordate
celor care le merită, iar cine le răsplătește cu nerecunoștință nu are dreptul
la ele. Poți găsi dură sau naivă propunerea, dar în termenii discuției noastre
ea conține un adevăr operațional: resursele tale emoționale sunt finite, iar
oamenii pe lângă care îți petreci timpul decid unde se duc ele. Un om care
își acordă energia fără discernământ ajunge să finanțeze, fără să-și dea seama,
orice îi apare în cale.
A
treia idee, legată direct de subiectul nostru, este ceea ce LaVey numea
„vampiri psihici": oameni care se hrănesc din starea ta, care îți consumă
atenția, răbdarea și buna dispoziție și îți lasă în schimb oboseala și
vinovăția. El nu recomandă în acest caz transformarea lor prin iubire, ci
îndepărtarea lor. Poate exagera când sugerează că unii oameni sunt „pierduți
pentru totdeauna", dar partea practică rămâne valabilă: a-ți alege cu
cine stai este un act de apărare, nu de cruzime.
În
cele „Unsprezece Reguli Satanice ale Pământului", LaVey adaugă un set de
reguli de conduită care sună mai mult ca niște norme de igienă socială. Citez: Nu
da păreri sau sfaturi dacă nu ți se cer. Nu-ți povesti planurile oricui. Când
ești în teritoriul altcuiva, arată respect, iar dacă oaspetele din casa ta te
enervează, nu mai ai obligația politeții. Citite fără prejudecată, sunt
reguli despre granițe si bun simț. Tu decizi cine are voie să intre în spațiul
tău, în ce condiții și ce poate lua cu el când pleacă de la tine.
Să
fim echilibrați. Nu cred că LaVey ne oferă o filozofie completă, iar o bună
parte din ce a scris este teatru, vine ca reacție împotriva moralismului
american al vremii și, uneori, simplă provocare. Dar acolo unde se suprapune cu
subiectul nostru, are o forță: refuză naivitatea. El nu crede că mediul e
neutru, că oamenii din jurul tău sunt „aici ca să te ajute să crești" sau
că toată lumea merită accesul la sinele tău. Pentru un om care a fost învățat
să-și vadă viața ca pe un exercițiu continuu de deschidere, o asemenea
sobrietate poate fi chiar o ușurare.
Dar
aici trebuie să mă despart de o interpretare facilă a Mâinii Stângi. A te
elibera de turmă nu înseamnă a deveni singuratic, cinic sau ostil față de toți.
Înseamnă să faci o distincție pe care turma o interzice: între a fi
influențat și a fi influențat cu bună știință. Omul liber nu e cel care nu
primește influențe, pentru că nu există așa ceva. E cel care știe de unde vin,
le cântărește și își păstrează dreptul să le refuze. Aceasta e adevărata
autodeificare: nu o declarație de independență absolută, ci o conducere lucidă
a propriei porozități.
Aspecte
astrologice ale presiunii prezente
Aș
vrea să privesc această temă și prin viziunea astrologiei, pentru că tranzitele
din octombrie–decembrie 2026 aduc în discuție tocmai relația dintre
convingerile personale și influența grupului. Le putem urmări ca pe niște
repere pentru a observa unde alegem singuri și unde ne lăsăm conduși de nevoia
de acceptare. Datele menționate sunt raportate la ora României.
La
începutul lui octombrie, Pluto este încă retrograd în Vărsător, semnul
comunităților, al rețelelor și al ideilor care circulă între oameni. Nodurile
lunare se află pe axa Vărsător–Leu, cu Nodul Nord în Vărsător și Nodul Sud în
Leu. Jupiter și Marte tranzitează, de asemenea, Leul. În această configurație,
apartenența la grup se întâlnește cu dorința de afirmare personală. Leul are
nevoie să se exprime și să fie recunoscut. Vărsătorul caută legătura cu o
comunitate și participarea la proiecte comune. Ambele sunt semne fixe, asemenea
Taurului și Scorpionului. Ele susțin perseverența și loialitatea, dar și
tendința de a păstra o poziție mult timp după ce motivele pentru care am
ales-o, s-au schimbat. De aici pornește întrebarea care ne interesează: cât de
logevivi putem rămâne într-un grup de care suntem atașați?
La
începutul lui octombrie, aproximativ între 2 și 4 octombrie, Mercur încă direct
în Scorpion se află în vârful unui Yod cu Uranus în Gemeni și Neptun în Berbec.
Pe 2 octombrie formează și o cuadratură cu Pluto. Configurația cere ajustări de
perspectivă și atenție la felul în care interpretăm informațiile. Pentru
discuția noastră, întrebarea este de unde vine o convingere? Am ajuns la ea
prin observație și verificare? Am preluat-o de la cineva în care avem
încredere? Sau am repetat-o suficient de des încât a început să ni se pară
propria concluzie?
Pe
3 octombrie, Marte din Leu a format o opoziție cu Pluto retrograd din Vărsător,
la aproximativ 3°. Aspectul vorbește despre confruntarea voințelor, control și
despre dificultatea de a ceda. Pe axa Leu–Vărsător, el pune în relație
afirmarea personală cu puterea colectivului. Putem observa această temă în
felul în care reacționăm atunci când grupul ne contestă sau când simțim că
trebuie să ne impunem pentru a fi auziți. Un aspect este urmărit și în zilele
din jurul exactității sale, în limitele orbului folosit. De aceea, data exactă
este un reper într-un proces mai lung.
Tot
pe 3 octombrie a început retrogradarea lui Venus în Scorpion. Venus ține de
relații, valori și felul în care ne apropiem de oameni. În Scorpion,
atașamentele sunt profunde, iar încrederea, teama de pierdere și nevoia de
control se pot amesteca ușor. Retrogradarea aduce ocazia de a reveni asupra
acestor legături și de a înțelege ce ne ține în ele. Poate fi vorba despre
sentimente puternice, despre o viziune comună sau despre valori comune pe care
încă le împărtășim. Dar poate fi și teama de singurătate, obișnuința ori
sentimentul că am investit deja prea mult ca să ne mai permitem o schimbare.
Pe
4 octombrie, Soarele din Balanță a format o opoziție cu Saturn retrograd din
Berbec. Nevoia de armonie întâlnește aici responsabilitatea propriilor alegeri.
Dorința de a păstra o relație bună cu ceilalți poate deveni apăsătoare atunci
când ne cere să ne ascundem constant dezacordul. Cât putem negocia fără să
renunțăm la ceea ce considerăm important?
Venus
revine în Balanță pe 25 octombrie și își reia mersul direct pe 14 noiembrie.
Reevaluarea continuă astfel prin întrebări despre reciprocitate și despre locul
fiecăruia în relație.
Pe
11 octombrie, Venus retrogradă formează o cuadratură cu Marte din Leu. Dorința
poate intra în tensiune cu orgoliul sau cu felul în care încercăm să obținem
atenția celuilalt. Uneori cerem sinceritate, dar reacționăm prost când o
primim. Alteori vrem să fim acceptați și spunem ceea ce credem că se așteaptă
de la noi.
Pluto
își reia mersul direct pe 16 octombrie, iar pe 20 octombrie Venus retrogradă
formează o cuadratură cu el, la aproximativ 3° Scorpion–Vărsător. Aspectul
atinge direct tema articolului: atașamentul și curajul de a recunoaște câtă
putere i-am oferit celuilalt, chiar și atunci când ne este greu să acceptăm ce
vedem. Când aprobarea cuiva devine prea importantă pentru noi, putem ajunge să
ne adaptăm nu doar comportamentul, ci și felul de a gândi, pentru a nu o
pierde.
Merită
să ne întrebăm cât de liber putem vorbi într-o relație și ce păstrăm pentru noi
de teamă să nu o pierdem. Putem avea o opinie diferită? Putem spune „nu”? Putem
cere explicații fără să ni se reproșeze că nu avem încredere sau că nu suntem
suficient de loiali?
Pe
22 octombrie, Soarele din Balanță se opune lui Chiron retrograd din Berbec, la
aproximativ 28°. Aspectul atinge un punct sensibil: nevoia de a fi acceptați și
teama de a ne exprima așa cum suntem. Când simțim că opinia celuilalt ne face
să ne simțim respinși , începem să ne cântărim cuvintele și să ascundem ceea ce
credem. Ne obișnuim atât de mult să ținem cont de reacțiile lui, încât ajungem
să nu mai știm ce am fi spus dacă situația ar fi fost diferită.. Mercur
continuă aceeași temă, prin felul în care ne formăm și ne exprimăm gândurile.
Din
24 octombrie până pe 13 noiembrie, Mercur este retrograd în Scorpion. Este un
interval potrivit pentru reluarea unor discuții și cercetarea lucrurilor rămase
neclare. Scorpionul caută ceea ce se află dincolo de explicația imediată:
motivele, interesele, informațiile omise. Această căutare are însă nevoie de
răbdare, pentru că suspiciunea singură nu dovedește nimic.
Pe
26 octombrie, Soarele formează o cuadratură cu Pluto, iar pe 30 octombrie
Mercur retrograd formează o cuadratură cu Marte. În această perioada este bine
să fim atenți deoarece pot există exprimări tranșante, reacții defensive și
dispute în care fiecare încearcă să-și impună poziția.
În
noiembrie, accentul cade pe felul în care ne susținem convingerile. Pe 12
noiembrie, Jupiter din Leu se opune Nodului Nord din Vărsător, fiind în
conjuncție cu Nodul Sud din Leu. Jupiter amplifică nevoia de recunoaștere și
încrederea în propria poziție. Apropierea de Nodul Sud poate accentua revenirea
la forme familiare de validare, inclusiv la rolul pe care ne-am obișnuit să-l
avem între ceilalți. Pe 14 noiembrie, Marte formează aceeași opoziție cu Nodul
Nord. Două zile mai târziu, pe 16 noiembrie, ajunge în conjuncție cu Jupiter,
la aproximativ 26° Leu. Aspectul susține inițiativa și curajul, dar poate aduce
și exces de încredere sau dorința de a avea dreptate cu orice preț. Contează ce
facem cu această energie: ne exprimăm mai clar sau încercăm să câștigăm fiecare
discuție?
Mercur
își reia mersul direct pe 13 noiembrie, iar Venus pe 14 noiembrie. După
săptămânile de reevaluare, putem începe să așezăm ceea ce am înțeles în alegeri
concrete. Clarificarea nu se produce însă dintr-odată. Unele lucruri au nevoie
de timp, mai ales când implică relații și așteptări vechi.
Între
17 și 19 noiembrie, Soarele din Scorpion formează, pe rând, cuadraturi cu Nodul
Nord, Jupiter și Marte. Această succesiune pune în discuție raportul dintre
loialitate, voință și afirmare. Putem observa unde ne susținem o convingere
pentru că o considerăm întemeiată și unde o apărăm fiindcă ne este greu să
renunțăm la ea în fața celorlalți. Autocenzura începe adesea discret.
În
decembrie, atenția revine la informațiile pe care ne bazăm. Pe 2 decembrie,
Mercur din Scorpion formează o cuadratură cu Nodurile lunare, la aproximativ
23°50′. Este un reper pentru a cerceta ideile care ne influențează alegerile și
felul în care am ajuns să le considerăm adevărate. Pe 4 decembrie, Marte din
Fecioară formează o cuadratură cu Uranus retrograd din Gemeni, iar pe 8
decembrie Mercur din Săgetător se opune lui Uranus, la aproximativ 3°. Aceste
aspecte aduc în discuție nerăbdarea, schimbările rapide de perspectivă și
tendința de a reacționa înainte de a verifica toate detaliile.
O
informație neașteptată ne poate schimba felul în care privim un subiect, dar
faptul că ne surprinde nu înseamnă că este adevărată. Nici acordul majorității,
nici curajul de a o contrazice nu țin loc de dovezi. În ambele cazuri, merită
să vedem de unde vine ideea și pe ce argumente se sprijină.
Soarele
intră în Capricorn pe 21 decembrie și formează o cuadratură cu Neptun din
Berbec pe 23 decembrie. Mercur formează aceeași cuadratură pe 26 decembrie.
Neptun ține de idealuri, imaginație și tendința de a vedea lucrurile așa cum ne
dorim să fie. În aceste zile, putem reveni asupra diferenței dintre ceea ce
știm și ceea ce sperăm. Uneori păstrăm o imagine frumoasă despre un om sau un
grup chiar și atunci când experiența ne arată contrariul.
Ne
este greu să renunțăm la această imagine, fiindcă am învestit în ea încredere,
timp și așteptări dar recunoașterea limitelor ne poate ajuta însă să înțelegem
mai bine relația și locul nostru în ea.
Pe
30 decembrie, Venus din Scorpion formează o cuadratură cu Nodurile lunare, la
aproximativ 21°28′. Tema relațiilor revine la sfârșitul anului prin întrebări
despre valorile comune și condițiile apartenenței. Lângă cine putem vorbi
sincer? Unde acordul vine firesc și unde a devenit prețul pe care îl plătim
pentru a fi acceptați?
Așadar,
cele trei luni ne oferă ocazia să observăm felul în care relațiile ne
influențează convingerile. În octombrie, atenția cade pe atașamente și pe
nevoia de aprobare. În noiembrie, pe felul în care ne susținem părerile și
reacționăm când cineva ne contrazice. În decembrie, pe informațiile și
așteptările în care ne punem încrederea.
Putem
folosi aceste repere pentru a privi mai atent câteva lucruri din viața noastră.
Chiar și o pauză de la sursele pe care le urmărim zilnic ne poate ajuta să
vedem ce continuăm să credem când nu mai auzim mereu aceleași păreri.
Nu
orice îndoială presupune ruperea unei relații și nu orice dezacord ne obligă să
părăsim un grup dar uneori este bine să putem pune întrebări și să spunem
sincer ce credem, fără teama că ne vom pierde locul printre ceilalți. La fel de
firesc ar trebui să fie și să ne schimbăm părerea, fără rușinea de a recunoaște
că am greșit. O convingere pe care am pus-o la îndoială și am ales să o păstrăm
ne aparține mai mult decât una pe care nu am îndrăznit niciodată să o cercetăm.
Contagiunea
nu e neapărat un rău
Până
aici am vorbit mai mult despre capcană. Ar fi însă o prostie să încheiem cu
ideea că orice influență e suspectă și că omul ideal, e cel izolat. Contagiunea
funcționează în ambele sensuri.
Un
om care crește lângă oameni disciplinați învață disciplina fără să i se
predice. Un copil care vede un adult citind devine, cu șanse mai mari, cititor.
Un grup de colegi care iau în serios calitatea muncii ridică nivelul întregii
echipe. Experimentele lui Asch ne-au arătat că un singur aliat poate sparge
presiunea unanimității. Așa cum frica, resemnarea și cinismul se transmit de la
un om la altul, așa se pot transmite și curajul, rigoarea și bucuria.
Aceasta
este, de fapt, partea optimistă a întregii discuții, iar cea pe care
spiritualitatea de turmă o ratează cu totul. De exemplu, dacă gândurile tale ar
fi sursa tuturor lucrurilor, singura ta pârghie ar fi efortul de a-ți „curăța
mintea", o sarcină interminabilă și, în cele mai multe cazuri, sortită
eșecului. Dar dacă mediul e cel care îți modelează gândurile, ai la dispoziție
ceva mult mai concret și mai eficient: poți schimba mediul. Nu e nevoie
de iluminare, ci de decizii mărunte, repetate: cu cine îți petreci serile, ce
citești dimineața, ce rețea socială îți ocupă ultimele zece minute înainte de
somn, cui îi povestești planurile și cui nu, etc.
Cel
mai bun răspuns la întrebarea „cum devin alt om?" este, de multe ori,
banal: „mută-te printre alți oameni". Se spune adesea că ești media celor
cinci persoane cu care îți petreci cel mai mult timp. Formula aceasta e mai
degrabă o aproximare populară decât o lege științifică, dar îi recunosc
utilitatea. Rămâne o întrebare bună de adresat oricui: cine sunt cele cinci
persoane și încotro mă duc ele, dacă mă las dus?
Igiena
unei vieți poroase
Bun, dacă acceptăm că suntem contagioși, ce facem concret?
Ei bine, nu pledez pentru retragere într-un turn de fildeș. Ar fi, de altfel, tot o formă de naivitate, pentru că singurătatea totală e și ea un mediu, cu efecte proprii asupra minții. Propun mai degrabă o igienă, în sensul etimologic al cuvântului: un set de obiceiuri prin care ne protejăm sănătatea fără să încetăm să trăim printre alții.
Prima
practică este observarea.
Înainte și după orice interacțiune importantă, întreabă-te simplu cum te simți.
Nu analizezi, nu judeci, doar notezi: energia ta a crescut sau a scăzut? Am
gânduri noi sau mi-au rămas în cap fraze care nu-mi aparțin? După o lună de
notițe, vei vedea tipare pe care nicio introspecție nu ți le-ar fi dat. Vei
afla că după anumite persoane ești mai cinic, după altele mai curajos, după
altele mai agitat. Nu e nevoie de practici speciale, ci doar de onestitate.
A
doua practică este selecția.
Aici e locul unde LaVey are dreptate, chiar dacă o spune cu amprenta lui
teatrală: nu toată lumea merită același acces la tine. Poți fi politicos cu
toți și apropiat de puțini. Poți refuza o invitație fără să te justifici. Poți
lăsa să se răcească o relație care te consumă, fără dramă și fără drame
existențiale. Nu e o cruzime, e o formă de economie. Timpul și atenția sunt
singurele resurse pe care nu le poți recupera.
A
treia practică este alianța.
Dacă experimentul lui Asch ne învață ceva, este că un singur om de partea ta,
schimbă totul. Caută-ți deci, în mod deliberat, măcar o persoană care gândește
independent, care îți poate spune „nu sunt de acord" fără ca prietenia să
aibă de suferit și care e capabilă să audă același lucru de la tine. O asemenea
relație presupune sinceritate și disponibilitatea de a fi contrazis, dar tocmai
de aceea este valoroasă: te ajută să-ți păstrezi discernământul și să rămâi
ancorat în personalitatea ta .
A
patra practică este să păstrezi o doză de îndoială în fața entuziasmului
colectiv.
Când
o idee vrea să te convingă imediat, mai ales dacă toți cei din jur o susțin,
ia-ți timp să o examinezi. Ușurința cu care este posibil să o accepți, poate
avea mai mult de-a face cu încrederea în acei oameni, cu influență lor și cu
dorința de a le fi alături decât cu argumentele ideii.
Observă
și ce se întâmplă când începi să pui întrebări. Dacă întâmpini rezistență, nu o
lua drept dovadă că ideea este adevărată. Reacția celorlalți poate arăta cât de
important este acordul dintre voi pentru păstrarea apartenenței la grup.
A
cincea practică este diversitatea socială. Ieși periodic din mediul tău. Mergi la oameni care
trăiesc altfel, citește autori cu care nu ești de acord, stai câteva zile
într-un loc în care nu te cunoaște nimeni. Nu pentru a-ți schimba valorile, ci
pentru a vedea cât din ele sunt ale tale și cât sunt imprumutate de la ceilalți
prin diferiți factori. Un om care nu și-a privit niciodată convingerile cu
puțină distanță nu știe cât le-a ales el și cât i-au condus ele viața.
Realitatea
în sine
Am
încercat să scriu acest articol fără să cad în ambele extreme care strică de
obicei subiectul: cinismul care spune „toți suntem marionete" și
optimismul care spune „poți fi orice vrei". Adevărul este, cum se întâmplă
des, mai puțin spectaculos și mai util.
Realitatea,
în sensul pe care îl vizez aici, nu este „realitatea ta" și nici
„realitatea mea". Nu este un vis personalizat care se modelează după
fiecare gând. Este un set de fapte despre ce suntem și cum funcționăm,
indiferent de ce ne-ar plăcea să credem. Printre aceste fapte, unul dintre cele
mai incomode este că nu ne dezvoltăm în vid. Starea noastră,
convingerile, obiceiurile, ambițiile și limitele sunt, în mare parte,
rezultatul unei istorii de conexiuni și contacte.
Nu
e nici rușinos, nici de regretat. E, pur și simplu, structura naturală a
existenței umane.
O
idee nu merită respinsă doar pentru că ne obligă să renunțăm la un mit care ne
liniștea. Putem accepta influența celorlalți asupra noastră fără să o
considerăm un destin inevitabil. Când înțelegem cât de ușor preluăm stările și
convingerile celor din jur, devenim mai atenți și la ceea ce transmitem noi.
Responsabilitatea capătă astfel un sens concret: să ne alegem cu grijă oamenii,
ideile și mediile în care ne formăm gândirea.
Din
perspectiva Mâinii Stângi, aceasta este distincția esențială dintre omul-turmă
și omul-stăpân. Primul crede că gândește liber în timp ce gândește ce gândesc
ai lui. Al doilea știe că gândurile sunt, înainte de toate, moștenire și
contact, dar își asumă dreptul de a alege ce moșteniri păstrează și cu cine
intră în contact. Nu e o libertate dată, ci una câștigată, zi de zi, prin
decizii mici și adesea nepopulare.
Sala
de așteptare de la început rămâne o experiență familiară: oriunde mergem,
întâlnim oameni ale căror stări ne vor influența. Putem însă învăța să observăm
când ni se încordează umerii și să ne întrebăm: ce simt acum îmi aparține
sau am preluat de la cei din jur?
Nu
vom ști întotdeauna răspunsul corect. Dar răgazul de a pune întrebarea ne poate
ajuta să înțelegem o stare înainte de a o lăsa să ne conducă. Cu timpul, putem
privi la fel și convingerile pe care le-am adunat, uneori fără să le cercetăm.
Poate că astfel învățăm să trecem printre oameni cu inima deschisă, fără să
pierdem legătura cu noi înșine.
AMOS

Comentarii
Trimiteți un comentariu